Posted by: danlupu | April 11, 2010

Istria, pământ românesc, fragment din Dacia Preistorica de Nicolae Densusianu

Dacia Preistorica Nicolae Densusianu

(…) Încă din epoca romană exista o dispoziţiune particulară a limbei latine din Istria şi din regiunile vecine pentru întrebuinţarea literei r.

In cele mai bune manuscripte ale geografiei lui Ptolomei şi Mela, numele oraşului Tergeste ne apare sub formele de Tegerstron si Tergrestum, cu intercalarea unui r inutil. In inscriptiunile romane ale Veronei, găsim cuvintele cereberrimus, în loc de celeberrimus şi haustrum în loc de haustnum, unde iarăşi avem un exemplu de influienţa spiritului dialectal.

Acest dialect, în care r substituie foarte adeseori pe n, a fost odată foarte răspândit în părţile Moldovei şi în regiunea superioară a Transilvaniei. O probă în această privinţă ne sunt vechile monumente de limbă: Faptele Apostolilor de la Voroneţ, Psaltirea Scheiană, Psaltirea de la Voroneţ şi fragmentele de la Mahaci.

Originea acestui fenomen limbistic aparţine epocei anteromane. Încă înainte de cucerirea Daciei, dialectul pelasg (înţelegem daco-get) de la Dunărea de jos se caracterizează prin o întrebuinţare multiplă a sunetului r. Litera r este cea care dă asprime cuvintelor şi deasa ei întrebuinţare face ca o limbă să fie dură.

La această particularitate a limbei vorbite în regiunile de nord ale Istrului se referă cuvintele lui Ovidiu, când numeşte limba geţilor: vox fera, vox ferina, barbara verba, murmur in ore; când el întrebuinţează pentru caracterizarea poporului get expresiunile de: rigidos Getas, duros Getas, diros Getas, ferox Getes, feros Getas, trux Getes, fera gens, turba Getarum, barbara turba, sau când combinează la adresa geţilor un vers plin de rotacisme: Vox fera, trux vultus, verrisima Martis imago.

Substituirea lui r în locul literei nazale n era în uz şi în dialectul ce se vorbea în regatul preistoric al lui Aiete. Mai multe localităţi sau neamuri situate în apropierea capitalei acestui rege poartă numiri evident rotacizate: Philzres, Bechires, Sapires, Buzeres, unde litera r din terminaţiunea geografică corespunde la un n original.

Vechimea românilor din Istria se reduce însă, nu numai după documente, dar şi după caracterul lor etnografic, la timpuri foarte obscure.

Întru adevăr, dacă noi studiem la faţa locului condiţiunile fizice şi morale ale acestei grupe de români, ne convingem fără multă greutate că ei nu mai au astăzi nimic specific românesc, decât dialectul lor arhaic. Tipul lor în general romanic, a pierdut astăzi caracterul particular al românilor de la Carpaţi. Numele lor vechi naţional este uitat. Reminiscenţele originii pierdute. Poezia lor eroică stinsă. Din cântecele nupţiale şi din bocete numai puţine resturi. Melodiile naţionale aproape dispărute. Ritmul lor în vorbire atât de alterat, încât conversaţiunea lor nu seamănă a fi romanică, nici chiar atunci când toate elementele vorbirii sunt româneşti. Portul lor deasemenea schimbat. Din economia domestică a românelor istriene au dispărut ţesăturile şi cusăturile cele frumoase cu râuri şi altiţe, ce căpătase odată în literatura grecească renumele de „istriene” sau din părţile Scythiei.

Toate aceste circumstanţe reale ne probează că separaţiunea acestor romani de trunchiul lor original de la Istru se reduce la timpuri foarte vechi.

Dacă însă limba românilor din Istria a rămas aproape staţionară, dacă filiaţiunea acestui dialect faţă cu limba română de la Carpaţi este şi astăzi atât de strânsă, singura explicaţie o aflăm în istoria particulară a limbei române.

Limba română, astfel cum se vorbeşte la Dunărea de jos şi în Istria, nu este o limbă formată în momentul cuceririi romane, nici în cursul evului de mijloc. Ea nu este o modificare a limbei latine italice, nu este născută din amestecul limbei latine rustice cu o limbă oarecare indigenă şi eterogenă, şi nici nu este compusă din diferite dialecte ale unor trupe schimbătoare.

Limba românească de la Istru şi Carpaţi a ieşit de mult din periodul său de formaţiune. Ea a ajuns la forme regulate, la un grad de consolidare şi stabilitate, cu mult înainte de limbile romanice apusene, cari faţă de limba română sunt întru adevăr limbe noi. O probă în această privinţă ne este că pe teritoriul vechii Dacii, începând de la şesurile cele mai deschise invaziunilor şi până în sânurile cele mai nestrăbătute ale Carpaţilor, noi nu aflăm nici o variaţiune de limbă românească. Ea ne apare uniformă în toate regiunile, de la Morava şi din pustele Ungariei, până departe prin stepele meridionale ale Rusiei europene, însă cu un dialect rotacizat al aceleiaşi limbe.

Peste tot în ce priveşte originea istorică şi formaţiunea limbei române, ea nu este o limbă neolatină, ori un dialect al limbei italice de la Tibru; dincontra ea este în fond numai o continuare a limbei pelasge de la Carpaţi, de unde au emigrat în diferite timpuri preistorice o mulţime de neamuri, unele spre apus, iar altele spre ţinuturile meridionale.

Astfel se explică pentru ce diferite forme ale limbei române, chiar şi cele cu articol post-pus, le aflăm şi în anticitatea grecească, după cum vom vedea mai târziu; pentru ce în limba română de la Carpaţi există şi astăzi o mulţime de cuvinte cu un sens mult mai primitiv de cum îl au aceleaşi cuvinte în limba latină clasică, ori în limba rustică a Laţiului, pe cît aceasta ne este cunoscută.

Limba română de la Carpaţi a putut, în cursul seculelor, să schimbe unele vocale, să moaie ori să elimine unele consoane, să scurteze terminaţiunile, să peardă unele cuvinte şi să adopteze altele, să modifice unele forme ale verbelor, aceaste este o revoluţiune normală, prin care trece fiecare limbă.

Şi, dacă, în limba românilor din Istria, noi aflăm astăzi particularităţi din cari unele sunt comune limei dacoromâne, altele dialectului macedoromân, aceasta este numai o probă directă că separaţiunea acestor triburi, stabilite lângă Adriatica, a urmat într-o epocă când deosebirea între limba vorbită la Carpaţi şi cea de la Pind nu era atât de mare.

Mai rămâne încă o cestiune de explicat.

Limba românilor din Istria şi-a conservat aproape nealterat caracterul său arhaic oriental sau românesc. La aceasta au contribuit, în prima linie, împrejurarea că, odată, întreaga Istrie şi ţinuturile vecine ale Aquileei, Veronei şi ale Carnilor erau locuite, în mase compacte, de una şi aceeaşi populaţiune omogenă şo omoglotă; a contribuit mai departe izolarea a acestor români în peninsula Istriei şi în insulele vecine, în fine, ocupaţiunile lor pastorale, cari îi făceau să ducă mai mult o viaţă restrânsă.

(Dacia Preistorica, Nicolae Densusianu, editura Obiectiv Craiova, Eugen Delcea)


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: